Treceți la conținutul principal

📺 Canal YouTube



🔔 Abonează-te la canal

Zilele Babelor în credința populară

Primele zile din luna Martie (Mărțișor, Mart) sunt de regulă schimbătoare. Acum e timp frumos și senin, pentru ca peste câteva clipe să ningă și să viscolească și apoi în curând să răsară soarele printre nori. Vremea se schimbă într-o zi de nouă ori. Sunt niște zile nesuferite și cu toane precum babele iar din acest motiv poporul le-a denumit Zilele Babelor.


Zilele Babelor cum de comun se numesc sau numai Zilele Babei, țin de regulă 9 zile sau 12. În unele părți ale Transilvaniei spun că țin 3 sau 6 zile, apoi că țin 7, ori 8, sau 10 zile, ba chiar și 14 zile.
Ele încep cu 1 Martie, cu Dochia și se gată la Sfinți, sau 40 de Sfinți, țin însă și 12, sau chiar 14 zile după cum am văzut. În Hațeg oamenii cred că Zilele Babelor se încep deodată cu prinderea postului de Paști și țin 9 zile, iar ziua a zecea e ziua Babei Dochii. În județul Sibiu există și credința că din cele 6 zile trei pică în Făuroaie, la sfârșit și 3 pică pe începutul lui Mărțișor; în alte părți se spune că din cele 9 Babe trei sunt în Făurar, trei în Mărțișor și trei în April.
Însă nu se poate spune că an de an s-ar începe și s-ar găta - ar ieși - cu anumită zi. Uneori se întâmplă, că deja pe 1 Martie ies zilele sau că ele încep la 40 de Sfinți și țin până la Blagoveștenii. Dar dacă nici în timpul acesta nu se arată, atunci se încep la Blagoveștenii și nici pân la Sângeorz nu se gată.
Românii dintre Târnave zic că dacă Dochilă, numele celei dintâi dintre Babe - începe cu ziua ei, adică în Mărțișor, atunci zilele tuturor Babelor trebuie să iasă la 40 de Sfinți, dar dacă va porni la codri altă Babă în ziua de 40 de Sfinți, atunci timpul lor ține 40 de zile.
Dacă Zilele Babelor țin mai mult de 12 zile, atunci zilele întrecătoare se numesc Zile Împrumutate sau Împrumutări.
Adeseori trec zilele acestea și în luna lui Prier, când sunt stricăcioase, mai ales pentru pomii înfloriți și pentru viețuitoarele mai plăpânde. De aici vine proverbul:

Prier priește,
Multe piei de miel belește.

Înțelesul este așa: dacă în luna lui Prier e vreme bună, căldură destulă și ploi venite la timp, atunci „Prier priește“, dar dacă vor veni furtuni, ploi reci, ninsoare, atunci mai mult strică, decât folosește și mai ales aduce boale între băieți. Un proverb bănățean zice:

Prier fără ploaie
Cheful românului moaie.

Românii din Bucovina zic:

Prier priește,
Dar și jupuiește.

Iar cei din Muntenia zic:

Priil priește
Și jupește.

Despre Zilele Babelor se mai zic, că Baba Dochie a plecat cu oile la munte, îmbrăcată în 9 cojoace, dar pe drum se încălzește și pe rând aruncă jos câte-un cojoc. De câte ori leapădă câte un cojoc, de atâtea ori ninge și iar se face vreme bună. Alții spun că în zilele acestea se coboară Dochia de la munte, vine de la frig la căldură și venind pe drum își tot scutură cojoacele, că-s grele și de câte ori le scutură din umeri, de atâtea ori vin fulgi mari, „obghiele de zăpadă“. În jurul Turdei țăranii zic că în zilele acestea pleacă Dochia la munte și încălzidu-se aruncă jos câte-un cojoc, dar când ajunge în munte dă Dumnezeu un frig numai ca el, la Babă îi pare rău după cojoace și acum se se întoarce înapoi și pe rând tot ia câte un cojoc din cele aruncate.
Începutul Babelor e și începutul primăverii, „atunci se bate Iarna cu Primăvara“ și după o răsboire de câteva zile Primăvara învinge. Zilele acestea sunt cele de trecere din iarnă în vară. Pentru aceea ziua premă, adecă Baba Dochie se mai numește și Cap de Primăvară.

În zilele Babelor de regulă e frig, viscol și ninsoare, nu însă totdeauna. Îndată după Zilele Babelor urmează Moșii, numiți Unchieși, care sunt 8 la număr. Când Zilele Babelor sunt friguroase, atunci poporul zice: îs aspre rău Babele, da' doar or fi mai moi Unchieșii, iar dacă Zilele Babelor sunt călduroase, atunci se știe că Unchieșii vor fi mai aprigi.

Postări populare de pe acest blog

Maria Tănase și o statuie care n-a avut nicio șansă

Maria Tănase în Parcul Libertății Numai Maria Tănase putea să lase în urmă o amintire atât de savuroasă încât să ne amuze și astăzi, zeci de ani mai târziu. Într-o fotografie celebră, artista stă alături de o statuie masculină, clasică, în toată „splendoarea” sa anatomică. În loc să se ferească, cum poate ar fi făcut oricare altă doamnă a vremii, Maria alege să zâmbească larg și să se joace cu ambiguitatea și curajul momentului. Privirea ei sugerează complicitate, ironie și un fel de libertate pe care puține femei și-o permiteau în acea epocă. Cu aceeași naturalețe cu care cânta despre dor și iubire, ea demontează, într-un singur gest, decența înțepenită și rușinea de vitrină. Când statuia n-are rușine, de ce-ar avea ea? Această fotografie, dincolo de valoarea sa estetică sau documentară, surprinde esența Mariei Tănase: o femeie vie, sinceră, cu haz, care știa să râdă chiar și în fața unei bucăți de piatră. Imaginea a fost păstrată de Sachelari Sergiu și Petru Dumitru, din Bucureșt...

Biserica „Sfântul Nicolae” din Mășcăteni, o mărturie a credinței și a timpului

  Astăzi vă prezint frumoasa biserică din satul Mășcăteni, județul Botoșani, pe care am cercetat-o în luna septembrie a acestui an. Parcă însăși forma robustă a sfântului lăcaș vorbește despre numele localității – Mășcăteni.  Satul se află pe șesul din dreapta râului Jijia, în partea de sud a comunei Trușești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Mășcătenii aveau o suprafață de 1363 de hectare, din care 570 erau ocupate de pădure, situată în partea de sud-vest. Populația era alcătuită din 67 de familii, însumând 266 de suflete, dintre care 50 contribuabili. În sat exista o biserică deservită de doi preoți și trei cântăreți. Tot aici se mai aflau 255 de vite, două cârciumi, trei comercianți și patru meseriași. Dar să pășim acum în istoria bisericii vechi. Un lucru care ar trebui să ne bucure la Mășcăteni este că acest sfânt lăcaș nu a suferit mari modificări, așa cum se întâmplă, din păcate, prin alte părți, în ultima vreme. Cu toate acestea, biserica ar avea nevoie astăzi de îng...

La „Căsuța din Povești” de la Vorovești

Cu mari emoții am poposit de curând la „Căsuța din Povești” de la Vorovești. Am pășit în gospodăria înveșmântată într-un verde nesfârșit a moșilor Ionică și Elena Gavril. În odaia caldă, înconjurați de frumoasa lor familie, am avut bucuria de a asculta povești autentice din lumea satului de odinioară, despre muncă, credință, obiceiuri și rostul vieții așa cum era trăită cândva. Pentru mine, această întâlnire a fost cu atât mai specială cu cât pe moșul Ionică și pe mătușa Ileana i-am cunoscut de când am deschis ochii pe lumea asta. Cu ei am crescut, i-am întâlnit mereu în manifestările tradiționale ale satului și le-am simțit întotdeauna bunătatea și rostul lor în comunitate. Acest documentar surprinde nu doar amintiri, ci și o atmosferă caldă, plină de liniște și înțelepciune, care încă mai dăinuie în casele vechi și în sufletele oamenilor. Fiecare cuvânt spus de moși poartă în el o lecție, o emoție și o parte din identitatea noastră. Cu siguranță, în timp această înregistrare va căpăt...