Radu Cimpoi

Biserica veche din satul Vlădiceni, jud. Iași Situată pe o culme de deal, biserica veche din Vlădiceni cu turla ei ruginită este vizibilă din depărtare, chiar din zona industrială a orașului Iași și din valea acestui vechi sat. Urcând dealul satului, tot mai sus, îți apare în față o biserică nu prea mare dar cu un aspect impunător, purtând semnele trecerii timpului. Se remarcă prin arhitectura sa tradițională, cu un turn-clopotniță pătrat, acoperit cu o cupolă metalică. Fațada este decorată cu elemente clasice, dar zidurile prezintă deteriorări vizibile, crăpături și porțiuni în care tencuiala s-a desprins, lăsând la vedere structura de cărămidă. Biserica se află astăzi în stare de degradare, probabil din pricina alunecărilor de teren din zonă. Această frumoasă biserică a fost construită în anul 1908, în locul altei biserici mai vechi. Lăcașul de cult a fost edificat cu fonduri proprii de domnul Neculai Gheorghiu, comerciant în Bucium și Eufrosina Gheorghiu. Biserica din Vlădiceni a fo...

  Demult, într-un timp uitat, Iarna și Primăvara erau două surori ce domneau pe rând peste lume. Iarna, bătrână și aspră, întindea mantia albă peste pământ, ținând totul înghețat sub stăpânirea sa. Primăvara, tânără și blândă, venea după ea, aducând viața, dar Iarna nu voia să-i cedeze locul prea ușor. Se spune că într-un an, Iarna hotărî să nu mai plece. Vântul înghețat sufla necontenit, zăpada acoperea pământul într-un strat gros, iar păsările și vietățile se ascundeau, așteptând să zădarnic căldura. Dar Primăvara nu putea lăsa lumea într-un veșnic îngheț. Se strecură printre munți și coborî în pădurile îngropate sub zăpadă. Pe măsură ce pășea, frigul îi rănea picioarele, iar spinii ascunși sub nea îi zgâriau pielea. Din rănile ei curgeau picături de sânge, care atingeau pământul înghețat. Iarna râse batjocoritor. — Crezi că poți învinge frigul meu cu câteva lacrimi? Rânji ea. Dar acolo unde sângele Primăverii atinse pământul, apăru o floare firavă, albă ca neaua, dar puternică, ...

Demult, într-un sat uitat de lume, trăia o fată pe nume Urzica, vestită pentru frumusețea și firea ei neîmblânzită. Avea părul negru ca tăciunele și ochii verzi ca pădurile adânci. Dar, deși era frumoasă, avea și o inimă aspră. Nimeni nu-i putea sta alături fără să fie rănit de vorbele ei ascuțite ca spinii. Într-o zi, o bătrână cerșetoare veni la poarta casei sale și îi ceru o bucățică de pâine. Urzica o privi cu dispreț și îi răspunse cu răceală: — Du-te de aici, babă! N-am de împărțit cu cei slabi! Bătrâna, care nu era altcineva decât o zână ascunsă sub straie umile, suspină și spuse: — Fii cu băgare de seamă, fată mândră! Frumusețea trece, dar ceea ce porți în suflet rămâne. Vei învăța că și cele aspre pot fi de folos, dar numai după ce vei suferi și tu. Zicând acestea, bătrâna ridică mâinile spre cer și rosti un blestem. În clipa aceea, Urzica simți cum trupul i se împietrește și pielea i se acoperă de spini. Strigă, dar nimeni nu-i mai auzi glasul. În locul fetei, pe marginea dru...