Demult, într-un sat uitat de lume, trăia o fată pe nume Urzica, vestită pentru frumusețea și firea ei neîmblânzită. Avea părul negru ca tăciunele și ochii verzi ca pădurile adânci. Dar, deși era frumoasă, avea și o inimă aspră. Nimeni nu-i putea sta alături fără să fie rănit de vorbele ei ascuțite ca spinii.
Într-o zi, o bătrână cerșetoare veni la poarta casei sale și îi ceru o bucățică de pâine. Urzica o privi cu dispreț și îi răspunse cu răceală:
— Du-te de aici, babă! N-am de împărțit cu cei slabi!
Bătrâna, care nu era altcineva decât o zână ascunsă sub straie umile, suspină și spuse:
— Fii cu băgare de seamă, fată mândră! Frumusețea trece, dar ceea ce porți în suflet rămâne. Vei învăța că și cele aspre pot fi de folos, dar numai după ce vei suferi și tu.
Zicând acestea, bătrâna ridică mâinile spre cer și rosti un blestem. În clipa aceea, Urzica simți cum trupul i se împietrește și pielea i se acoperă de spini. Strigă, dar nimeni nu-i mai auzi glasul. În locul fetei, pe marginea drumului, crescu o plantă verde și aspră, care ardea pielea oricui îndrăznea s-o atingă.
Timpul trecu și oamenii începură să se teamă de noua plantă, ferindu-se de ea. Dar într-o primăvară, o femeie sărmană, neavând altceva de mâncare, o culese și o puse în oală. Mare i-a fost mirarea când a văzut că, deși îi arsese mâinile la atingere, fiertura ei îi întări trupul și o vindecă de boli. De atunci, oamenii învățară că urzica, deși aspră și neprietenoasă, ascunde în ea leac și putere. Așa se spuse că blestemul zânei fusese, de fapt, o lecție: chiar și cele mai usturătoare lucruri pot aduce folos dacă știi cum să le folosești.
Și astfel, urzica a rămas până în zilele noastre ca o plantă simplă, dar de neînlocuit, care înțeapă mâna celui nepăsător, dar hrănește și vindecă pe cel înțelept.
Radu Cimpoi, Legenda urzicii - Blestemul și Binecuvântarea