Demult, într-un timp uitat, Iarna și Primăvara erau două surori ce domneau pe rând peste lume. Iarna, bătrână și aspră, întindea mantia albă peste pământ, ținând totul înghețat sub stăpânirea sa. Primăvara, tânără și blândă, venea după ea, aducând viața, dar Iarna nu voia să-i cedeze locul prea ușor.
Se spune că într-un an, Iarna hotărî să nu mai plece. Vântul înghețat sufla necontenit, zăpada acoperea pământul într-un strat gros, iar păsările și vietățile se ascundeau, așteptând să zădarnic căldura.
Dar Primăvara nu putea lăsa lumea într-un veșnic îngheț. Se strecură printre munți și coborî în pădurile îngropate sub zăpadă. Pe măsură ce pășea, frigul îi rănea picioarele, iar spinii ascunși sub nea îi zgâriau pielea. Din rănile ei curgeau picături de sânge, care atingeau pământul înghețat.
Iarna râse batjocoritor.
— Crezi că poți învinge frigul meu cu câteva lacrimi? Rânji ea.
Dar acolo unde sângele Primăverii atinse pământul, apăru o floare firavă, albă ca neaua, dar puternică, ce-și ridica petalele spre soare. Cu fiecare ghiocel ce răsărea, zăpada începu să se topească, iar Iarna simți că puterea ei slăbește.
Furioasă, încercă să înghețe din nou pământul, dar era prea târziu. Oamenii văzuseră minunea ghioceilor și deschiseseră ușile, lăsând soarele să intre. Până și păsările îndrăzniseră să cânte din nou.
Slăbită, Iarna se apăcă să-și strângă mantia și se retrase, lăsând Primăvara să-și ocupe locul de drept.
De atunci, ghiocelul este primul vestitor al Primăverii, floarea care răsare curajoasă chiar și prin zăpadă, ca semn că lumina și căldura vor birui mereu frigul și întunericul.