Treceți la conținutul principal

📺 Canal YouTube



🔔 Abonează-te la canal

Iarna și Primăvara

 


Demult, într-un timp uitat, Iarna și Primăvara erau două surori ce domneau pe rând peste lume. Iarna, bătrână și aspră, întindea mantia albă peste pământ, ținând totul înghețat sub stăpânirea sa. Primăvara, tânără și blândă, venea după ea, aducând viața, dar Iarna nu voia să-i cedeze locul prea ușor.

Se spune că într-un an, Iarna hotărî să nu mai plece. Vântul înghețat sufla necontenit, zăpada acoperea pământul într-un strat gros, iar păsările și vietățile se ascundeau, așteptând să zădarnic căldura.

Dar Primăvara nu putea lăsa lumea într-un veșnic îngheț. Se strecură printre munți și coborî în pădurile îngropate sub zăpadă. Pe măsură ce pășea, frigul îi rănea picioarele, iar spinii ascunși sub nea îi zgâriau pielea. Din rănile ei curgeau picături de sânge, care atingeau pământul înghețat.

Iarna râse batjocoritor.

— Crezi că poți învinge frigul meu cu câteva lacrimi? Rânji ea.

Dar acolo unde sângele Primăverii atinse pământul, apăru o floare firavă, albă ca neaua, dar puternică, ce-și ridica petalele spre soare. Cu fiecare ghiocel ce răsărea, zăpada începu să se topească, iar Iarna simți că puterea ei slăbește.

Furioasă, încercă să înghețe din nou pământul, dar era prea târziu. Oamenii văzuseră minunea ghioceilor și deschiseseră ușile, lăsând soarele să intre. Până și păsările îndrăzniseră să cânte din nou.

Slăbită, Iarna se apăcă să-și strângă mantia și se retrase, lăsând Primăvara să-și ocupe locul de drept.

De atunci, ghiocelul este primul vestitor al Primăverii, floarea care răsare curajoasă chiar și prin zăpadă, ca semn că lumina și căldura vor birui mereu frigul și întunericul.

Postări populare de pe acest blog

Maria Tănase și o statuie care n-a avut nicio șansă

Maria Tănase în Parcul Libertății Numai Maria Tănase putea să lase în urmă o amintire atât de savuroasă încât să ne amuze și astăzi, zeci de ani mai târziu. Într-o fotografie celebră, artista stă alături de o statuie masculină, clasică, în toată „splendoarea” sa anatomică. În loc să se ferească, cum poate ar fi făcut oricare altă doamnă a vremii, Maria alege să zâmbească larg și să se joace cu ambiguitatea și curajul momentului. Privirea ei sugerează complicitate, ironie și un fel de libertate pe care puține femei și-o permiteau în acea epocă. Cu aceeași naturalețe cu care cânta despre dor și iubire, ea demontează, într-un singur gest, decența înțepenită și rușinea de vitrină. Când statuia n-are rușine, de ce-ar avea ea? Această fotografie, dincolo de valoarea sa estetică sau documentară, surprinde esența Mariei Tănase: o femeie vie, sinceră, cu haz, care știa să râdă chiar și în fața unei bucăți de piatră. Imaginea a fost păstrată de Sachelari Sergiu și Petru Dumitru, din Bucureșt...

Biserica „Sfântul Nicolae” din Mășcăteni, o mărturie a credinței și a timpului

  Astăzi vă prezint frumoasa biserică din satul Mășcăteni, județul Botoșani, pe care am cercetat-o în luna septembrie a acestui an. Parcă însăși forma robustă a sfântului lăcaș vorbește despre numele localității – Mășcăteni.  Satul se află pe șesul din dreapta râului Jijia, în partea de sud a comunei Trușești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Mășcătenii aveau o suprafață de 1363 de hectare, din care 570 erau ocupate de pădure, situată în partea de sud-vest. Populația era alcătuită din 67 de familii, însumând 266 de suflete, dintre care 50 contribuabili. În sat exista o biserică deservită de doi preoți și trei cântăreți. Tot aici se mai aflau 255 de vite, două cârciumi, trei comercianți și patru meseriași. Dar să pășim acum în istoria bisericii vechi. Un lucru care ar trebui să ne bucure la Mășcăteni este că acest sfânt lăcaș nu a suferit mari modificări, așa cum se întâmplă, din păcate, prin alte părți, în ultima vreme. Cu toate acestea, biserica ar avea nevoie astăzi de îng...

La „Căsuța din Povești” de la Vorovești

Cu mari emoții am poposit de curând la „Căsuța din Povești” de la Vorovești. Am pășit în gospodăria înveșmântată într-un verde nesfârșit a moșilor Ionică și Elena Gavril. În odaia caldă, înconjurați de frumoasa lor familie, am avut bucuria de a asculta povești autentice din lumea satului de odinioară, despre muncă, credință, obiceiuri și rostul vieții așa cum era trăită cândva. Pentru mine, această întâlnire a fost cu atât mai specială cu cât pe moșul Ionică și pe mătușa Ileana i-am cunoscut de când am deschis ochii pe lumea asta. Cu ei am crescut, i-am întâlnit mereu în manifestările tradiționale ale satului și le-am simțit întotdeauna bunătatea și rostul lor în comunitate. Acest documentar surprinde nu doar amintiri, ci și o atmosferă caldă, plină de liniște și înțelepciune, care încă mai dăinuie în casele vechi și în sufletele oamenilor. Fiecare cuvânt spus de moși poartă în el o lecție, o emoție și o parte din identitatea noastră. Cu siguranță, în timp această înregistrare va căpăt...