O întâlnire fără fast, dar cu profunzime
În anul în care marcăm 150 de ani de la nașterea Reginei Maria a României, memoria publică revine, firesc, asupra uneia dintre cele mai puternice și complexe figuri din istoria modernă a țării. Regină, scriitoare, infirmieră pe front, diplomat al cauzei românești și ctitor de cultură, Maria a fost mai mult decât o figură simbolică: a fost o conștiință vie a unei națiuni aflate în transformare.
Dincolo de imaginile oficiale, de fotografiile de epocă și de discursurile solemne, există însă mărturii rare, intime, care ne apropie de adevărata dimensiune a personalității sale. Una dintre acestea este un text mai puțin cunoscut, semnat de Nicolae Iorga, istoric și intelectual de prim rang, care a cunoscut-o nu din postura supusului, ci a omului liber, exigent și neînduplecat în fața puterii.
„Cel care scrie aceste rânduri nu este un om obișnuit a linguși, ba nici măcar a spune lucruri agreabile semenilor săi. Un defect de temperament pe care îl gust prea mult pentru a mă gândi să încerc a-l îndrepta. Și oricine are dreptul să rezerve din sufletul său o parte care să-l bucure pe dânsul, chiar dacă, vai!, supără pe alții…
Totuși, oricând sunt gata a ridica înaintea tuturor această excepțională personalitate care este Regina Maria.
Mulți ani la rând n-am știut ce se cheamă o audiență. Eram profesor la Universitate de atâta vreme și nu călcasem pragul Palatului Regal. Nu era spirit de opoziție, ci numai conștiința că nici acolo nu era nevoie de mine. A trebuit sugestia celui care este astăzi Regele României ca să caut, printr-o cerere de a fi primit de Carol I, severa figură, adânc respectabilă, drumul către Palatul Cotroceni, unde am găsit în Prințul Moștenitor cultură, inteligență, mult umor și o perfectă francheță.
Dar au trecut vreo două decenii, cred, și demonstrațiile contra snobismului francoman de la Teatrul Național au făcut ca o tânără și frumoasă prințesă să-și fi comandat în zadar o admirabilă rochie — reprezentația nemaivând loc.
Pe urmă, nu știu cum, aceasta s-a uitat. În Palatul Cotrocenilor am cunoscut un suflet de mare spontaneitate și de admirabilă energie, care trebuia să-și ascundă puterile și să abdice de la rolul pe care atâta viață îl cerea. A merge acolo atunci nu era un omagiu adus puterii. Și când, la urcarea pe tron a lui Ferdinand I, mi s-a remis scrisoarea de curajoasă inițiativă prin care și mie mi se cerea o colaborare de devotament pentru a sprijini un tron bătut de pasiunile populare ale Marelui Război și de intrigile pe care nimeni nu le va mărturisi niciodată de la nicio Curte, nici Regina cea nouă nu se adresa unui om puternic al situațiilor.
Acel devotament l-am dat și el rămâne nezguduit. El nu se leagă numai de neobișnuitele daruri ale unei ființe de elită, ci și de setea pe care, la orice prilej, ea o dovedește de a mărturisi și de a crea.
Tot ce a făcut Regina Maria — literatură, fără formule învățate și pretenții de a inova, opere de caritate, opere sociale și patriotice — vine din acest izvor, care este pasiunea de a-și analiza sufletul, de a-l înțelege și de a spune limpede, chiar dacă s-ar obiecta că nu se dezvăluie orice, ceea ce se află în sufletul crescut în adevăr și în credință. Și neodihna care o stăpânește pleacă din misiunea de a întemeia, de a uni, de a da viață și de a învia.
Reginei îi place să fie înfățișată ca o ctitoră de pe zidurile vechilor biserici. Are dreptul s-o voiască. În adevăr, ea este, alături de regalul ei soț, ctitoră a acestei țări noi, în care întotdeauna ceva din sufletul ei de voință străbătătoare și imperioasă va trăi.“
Nicolae Iorga, Regina Maria - Simple Amintiri