Treceți la conținutul principal

📺 Canal YouTube



🔔 Abonează-te la canal

Inagurarea noii gospodării colective din Mânzătești în 1961 - Însemnări din presa comunistă

 Inagurarea noii gospodării colective din Mânzătești, județul Iași - noiembrie, 1961. Însemnări în presa comunistă.

«Așa a fost duminică la Mînzătești. În cîntec și voie bună a fost inaugurată noua gospodărie colectivă care poartă numele „Drumul Socialismului“.

Cînd a început ploaia, oamenii s-au întristat. Și doar aveau unde intra. Sala căminului cultural e doar încăpătoare. Acolo ar fi putut să aibă loc și adunarea și hora. Dar, parcă mai bine era afară. Nu te moleșește căldura după o sîrbă îndrăcită.


Și ploaia s-a oprit, ținînd parcă să împlinească dorința acestor oameni care veniseră duminica trecută să cinstească așa cum se cuvine sărbătoarea sătenilor din Mînzătești și Coada Stîncii, sate nu departe de Iași: inaugurarea gospodăriei colective. Acum, aici afară, aveau mai mult loc să se învîrtească în horă.

Stăteam retras și urmăream jocul plin de foc al tinerilor și vîrstnicilor la un loc. Cîtă bucurie pe fețele acestor oameni! Pe unii îi cunoșteam. Îi întîlnisem nu de mult la colectivă din Cilibiu iar altădată la colectivă din Petrești. Erau pe atunci musafirii colectiviștilor. Uite-l colo pe Dumitru Stîrpu, cel de statură mică și negricios la față. Atunci era împreună cu Maria, fiică-sa. Are un cumnat și un văr, amîndoi colectiviști la Petrești. Atunci cînd cu vizita, Stîrpu s-a dus curios acasă la Vasile Postolache, cumnatu-său. S-a grăbit să-i spună mîndru: „Eu am dus acasă 500 kile grîu!“ Vasile Postolache a zîmbit și i-a răspuns: „Eu am dus acasă, numai la avansul de 40 la sută, 1200 kile grîu!“ A avut ce vedea Dumitru Stîrpu în casa colectivistului, în timp ce Maria, fiică-sa, mîngîia rochiile noi ale nevestei lui Postolache. Era belșug în casa asta. Nu lipsea nimic. În mintea vizitatorului a încolțit întrebarea: „Dar oare Teodor Stîrpu, văr-miu, o duce tot atît de bine?“ Ca să se convingă, s-a dus și la el acasă și și-a dat seama că și vărul i-a luat-o înainte. Pînă acasă la Mînzătești, Dumitru Stîrpu a vorbit cu fiică-sa despre cele văzute. Iar cînd fata l-a întrebat „Dumneata, tată, de ce nu faci cerere?“ Stîrpu s-a supărat. Auzi, să-l dăscălească pe el un copil! Și tocmai acum cînd era hotărît să facă cererea!

Îmi priveam vechea cunoștință cum juca. La prima întîlnire era în tovărășie. La a doua întîlnire era colectivist. Nu mai era supărat pe Maria, iar cînd cineva îl întreba ce anume l-a îndemnat să facă cererea, el îi zicea: „Să-ți spună Maria!“ Maria, trebuia să povestească cu lux de amănunte vizita în casele colectiviștilor din Petrești. Și începea cam așa: n-am fost numai noi, au fost atunci și Neculai Ștefureac și alții. Am vizitat mai întîi acareturile, două grajduri noi, maternitate de scroafe, grădina de legume. Numai de la grădina de legume au scos colectiviștii, pînă la sfîrșitul lunii septembrie, un venit de 150.000 lei.

După joc m-am îndreptat spre Dumitru Stîrpu. I-am spus în glumă: „Noroc, întovărășitule!“

— „Întovărășitule“ puteai să mi-o zici ieri, azi zi-mi colectivistule! Îmi place cum sună cuvîntul.

— Atunci, noroc, tinere colectivist! Tînărul colectivist cu părul cărunt la tîmple rîdea din toată inima și-mi strîngea mîna cu toată puterea.

Întîlnirea aceasta a răscolit amintiri. Într-o seară, cînd m-am oprit la căminul cultural din Mînzătești un afiș anunța „Seară de calcul“. Se umpluse sala de lume. O seară de calcul, ca și la școală, cu tablă și cretă, cu caiete și creioane. Se făcea o comparație între venitul colectivistului Constantin Zămurcă din Bosia, sat vecin cu Mînzăteștii, și între venitul întovărășitului Dumitru Hreapcă. Era o diferență de 9000 lei în favoarea colectivistului. Au calculat singuri întovărășiții. Ba unii ziceau că trece de 10.000 lei, că n-au adăugat nu mai știu cîte kile de legume. Diferența de 1000 lei nu mai conta însă. Era clar cine o duce mai bine.

Și asta n-a fost doar o singură seară de calcul. Într-o lună numai au fost trei asemenea seri. Nu mai vorbesc de conferințe, de grafice și expoziții volante, de cele 6 filme despre viața colectiviștilor. Căminul cultural era locul unde seară de seară aproape, se discuta numai și numai de gospodăria colectivă.

Și astăzi, cînd priveam la jocul plin de foc, încins la sărbătoarea inaugurării, înțelegeam mai bine de ce oamenii sînt atît de bucuroși. Sînt bucuroși pentru că au făcut pasul pe drumul cel nou după ce mai întîi s-au convins, după ce singuri și-au dat seama ce înseamnă gospodăria colectivă. Și și-au dat seama de acest lucru nu numai cîteva familii, ci 193 familii cu 444 hectare din Mînzătești și Coada Stîncii. Ba mai mult, în ziua inaugurării, alte 14 familii au semnat cereri.»

Text și foto TRAIAN CRAESCU

Postări populare de pe acest blog

Maria Tănase și o statuie care n-a avut nicio șansă

Maria Tănase în Parcul Libertății Numai Maria Tănase putea să lase în urmă o amintire atât de savuroasă încât să ne amuze și astăzi, zeci de ani mai târziu. Într-o fotografie celebră, artista stă alături de o statuie masculină, clasică, în toată „splendoarea” sa anatomică. În loc să se ferească, cum poate ar fi făcut oricare altă doamnă a vremii, Maria alege să zâmbească larg și să se joace cu ambiguitatea și curajul momentului. Privirea ei sugerează complicitate, ironie și un fel de libertate pe care puține femei și-o permiteau în acea epocă. Cu aceeași naturalețe cu care cânta despre dor și iubire, ea demontează, într-un singur gest, decența înțepenită și rușinea de vitrină. Când statuia n-are rușine, de ce-ar avea ea? Această fotografie, dincolo de valoarea sa estetică sau documentară, surprinde esența Mariei Tănase: o femeie vie, sinceră, cu haz, care știa să râdă chiar și în fața unei bucăți de piatră. Imaginea a fost păstrată de Sachelari Sergiu și Petru Dumitru, din Bucureșt...

Biserica „Sfântul Nicolae” din Mășcăteni, o mărturie a credinței și a timpului

  Astăzi vă prezint frumoasa biserică din satul Mășcăteni, județul Botoșani, pe care am cercetat-o în luna septembrie a acestui an. Parcă însăși forma robustă a sfântului lăcaș vorbește despre numele localității – Mășcăteni.  Satul se află pe șesul din dreapta râului Jijia, în partea de sud a comunei Trușești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Mășcătenii aveau o suprafață de 1363 de hectare, din care 570 erau ocupate de pădure, situată în partea de sud-vest. Populația era alcătuită din 67 de familii, însumând 266 de suflete, dintre care 50 contribuabili. În sat exista o biserică deservită de doi preoți și trei cântăreți. Tot aici se mai aflau 255 de vite, două cârciumi, trei comercianți și patru meseriași. Dar să pășim acum în istoria bisericii vechi. Un lucru care ar trebui să ne bucure la Mășcăteni este că acest sfânt lăcaș nu a suferit mari modificări, așa cum se întâmplă, din păcate, prin alte părți, în ultima vreme. Cu toate acestea, biserica ar avea nevoie astăzi de îng...

La „Căsuța din Povești” de la Vorovești

Cu mari emoții am poposit de curând la „Căsuța din Povești” de la Vorovești. Am pășit în gospodăria înveșmântată într-un verde nesfârșit a moșilor Ionică și Elena Gavril. În odaia caldă, înconjurați de frumoasa lor familie, am avut bucuria de a asculta povești autentice din lumea satului de odinioară, despre muncă, credință, obiceiuri și rostul vieții așa cum era trăită cândva. Pentru mine, această întâlnire a fost cu atât mai specială cu cât pe moșul Ionică și pe mătușa Ileana i-am cunoscut de când am deschis ochii pe lumea asta. Cu ei am crescut, i-am întâlnit mereu în manifestările tradiționale ale satului și le-am simțit întotdeauna bunătatea și rostul lor în comunitate. Acest documentar surprinde nu doar amintiri, ci și o atmosferă caldă, plină de liniște și înțelepciune, care încă mai dăinuie în casele vechi și în sufletele oamenilor. Fiecare cuvânt spus de moși poartă în el o lecție, o emoție și o parte din identitatea noastră. Cu siguranță, în timp această înregistrare va căpăt...