 |
| Pagină din Der Zupfgeigenhansl (Folk Songs, German) |
Dovadă dintr-o nuvelă daneză de Iohannes V. Jensen
Cum lua naștere un cântec tradițional? Mai bine decât orice teorie seacă, ne-a prezentat procesul creației, introducându-ne într-un mediu sătesc, un scriitor danez de mare valoare, Iohannes V. Jensen (1873 - 1950). Pasajele care urmează sunt extrase dintr-o nuvelă vestită în literatura daneză, intitulată „Înflorire în tăcere“, din seria „Povestiri din Himmerland“.
Jensen are un renume mare în istoria evoluției culturale a Danemarcei. La începutul secolului al XX-lea, spun istoriile de literatură, a creat și a dat o ținută nouă limbii literare daneze. Ca Grundtvig a căutat și Jensen să redea specificul poporului și a descris, ca în nuvela de mai sus, poporul de la țară, din Iutlanda, din locul natal Himmerland (epoca 1848 - 1880), înainte de introducerea trenului și a mașinilor agricole.
(Țăranul servitor Niels este părăsit de Cristina care îi promisese să-l ia de bărbat)
Niels Kristian era în slujbă la Anders Holmgaard. Era un post bun acela și Niels a ajuns să se bucure de toată cinstea în serviciul acesta. Înainte de a se băga la Anders, fusese, cum sunt cei mai mulți dintre servitori, un bun muncitor, care se-ngrijea destul și cu cele rele.
Era o cinste să servești la ferma Holmgaard. Niels era foarte bine văzut aici și asta-l făcu curtenitor și îndatoritor. În timpul din urmă, de când se-nvoiseră să se ia, Cristina și cu dânsul, se simțea Niels nespus de mulțumit și plin de încredere.
Și iată că totul se năruia!...
Niels o luă peste miriști, pătrunse prin mica ușă mohorâtă, cu zăbrele până sub streașină și se întoarse spre colțul grajdului. Deschise poarta de dinainte: mirosul cald al cailor îl lovi în față. Caii mestecau mâncarea în gură, pe întuneric, așa de încetișor, încât Niels îi auzi cum își întorc capul spre el, chiar și numai la zgomotul, care ajunsese puțintel mai tare. Când îl recunoscură, cufundară boturile din nou în paiele tăiate și mișcară din coadă, în semn de prietenie.
Niels ajunse în odaia servitorilor pe pipăite și intră în atmosfera patului cu pene. Antoine argatul cel mic dormea cu pumnii strânși; un golomoț de carne tânără și sănătoasă, trăia așa, lipsită de cunoștință că trăiește. Niels își scoase chibriturile, aprinse felinarul, îl așeză pe masă și începu să se dezbrace.
Atârnă ceasornicul de perete, își atârnă cravata în pervazul ferestrii, când fu însă în mânecile cămășii, se răzgândi: era încă prea devreme să se culce. Privi în jur de sine.
Antoine asuda sub plapumă cu gura deschisă larg, horcăia ca o dragă. Fire de păianjeni spânzurau în semiîntunericul colțurilor de odaie - pe podele erau răvășiți papuci de lemn și șomoioage de paie soioase. Nimic din toate acestea nu-ți puteau pricinui bucurie.
Acum, când nu mai avea de lucru, se gândi din nou întunecat, la ceea ce pierduse. Merse și dete o raită prin grajd, cu felinarul în mână - se uită în lada cu ovăz, dacă a tocat argatul destule paie, apoi se întoarse în odaia sa și se așeză la masă, cu obrazul sprijinit de mână.
Da, cu obrazul sprijinit de mână. Se simți bolnav de supărare. Îi dispăru revolta; începu să suspine și să se zbată în mijlocul simțămitelor care îl tulburau. Începură să se ridice gânduri din ce în ce mai puternice și să se înveșmânte în cadențe. Astfel simțea el bucurie și ușurare. Din ce în ce era tot mai mult în ritm.
- „Necredincioaso!“ se gândi el, „Necredincioaso!“
Și gândul acesta pleca și venea în cântec: Cum ai putut să nu-mi fii credincioasă?
Niels Kristian clătina trist din cap. Melodia cântecului: „În Strassburg trăia un domn bogat“ îi veni în minte și îl prelucra acum, în tăcere, în fundul gâtlejului și îl însuflețea din nou. Îl asediau amărăciunea și tristețea. În inima-i împilată se ridicară, ele în de-ele, două versuri. Stete, ca amețit locului. Încă niciodată nu scrisese versuri, niciodată!
Niels își descălță pantofii de lemn, se ridică și începu să umble prin odaie încoace și-ncolo; cuvintele-i curgeau potop, ca să se mlădie mai apoi, după melodie. Se lăsă dus de beția, care-l ridica. După ce se înfiripa un viers, de minune și el, de din-adânc; își simțea inima caldă și îngăduitoare în urma isprăvii celei bune a bogăției sale lăuntrice. Își cânta sie-însuși, din nou viersul și îl găsea minunat. Viersul îi reînvia suferința ce o depusese acolo, dar acum se amesteca în ea și o dulceață oareșcare.
Într-aceea se aprinsese Niels. Băgă de seamă tulburarea și recăzu în mohoreală sa. Își luă din nou pantofii de lemn în picioare și plecă, fiindcă îi era sete.
După ce a scos o găleată de apă din fântână și după ce și-a astâmpărat setea - și-a regăsit echilibrul pentru câteva clipite; dar și apăru din nou Paul (rivalul) și ura i se ridică-n suflet în valuri spumegoase.
Pe creasta fiecărui val, Satana, hâdă, bătea apa cu picioarele. Niels se furișă în odaie și-i trecură pe dinainte toate suferințele îndurate. Cu multe înconjururi, reveni la punctul unde gândirea trează parcă s-ar fi dat în leagăn cu sinea sa. Ca rezultat avu alt viers. Niels luă, iarăși, toate versurile, suspină scurt și se opri. Puțin timp după aceea începu durerea să țâșnească din nou din adâncul său. Continuă astfel, încă multă vreme.
În pat asuda Antoine și sforăia întotdeauna din greu. Afară, în grajd, tușeau caii, înnăbușit. Și - mai departe - sub șopron, se ungea, din când în când, o vacă ridicându-și lanțurile de-a lungul parului de care era legată. Afară de acestea, dormea peste întreaga fermă și prin înprejurimi tăcerea nopții.
Când se luminară geamurile, își ridică Niels Kristian ochii pe deasupra mesii și se minună, plin de bunăvoință, de ceea ce săvârșise. Avea călimara înainte și scria la lumina felinarului. Da, tocmai așa. Cu o cerneală albastră, curată. Niels scrisese unsprezece versuri. Reciti cântarea de la început până la sfârșit și terminând cu cititul - dete capul la o parte și se apucă să râdă neîndemânatic, în sine însuși, atât era el de încântat. Puse bine cântecul, în lădița sa, găsi cu acest prilej, un ciob de oglindă și se privi în el. Cu simțământul că a trăit ceva hotărâtor pentru viața sa, se duse în sfârșit să se culce.
În zilele următoare stete Niels mai mult la dânsul acasă. După ce Cristina a luat de bărbat pe Paul, a uitat lumea în curând răutatea de care dau dovadă Niels; nimănui nu-i venea în minte să-și bată joc de fața lunguiață ce o primise Niels acum. Dimpotrivă, îi dădeau mare cinste, fiindcă ceea ce cântase el s-a răspândit până departe de tot.
Ca să înceapă, a cântat viersurile câtorva adevărați prieteni și cu ajutorul lor - cântarea și-a tăiat calea; au dus-o mai departe copilele și acum o cântau toți.
De îndată ce se aduna tineretul cânta noua și trista cântare și tinerele fete plecau într-o parte, atinse de presimțământul lungilor dureri, ascunse în existența omenească.
Niels începu să dispară îndărătul cântecului său, în închipuirea oamenilor. Se părea că n-ar fi fost aievea de față, decât când nu erau acolo, și întors, oamenii și-l înfățișau cu o față liniștită și cu niște ochi adânci.
Întâiul pas te-mbie să calci mai departe, Niels a spus a, spuse mai apoi și b, și continuă să-și aducă pe hârtie, din an în an, durerea sa simpatică.
Unul și altul se apropiau de el, ca să primească o copie a cântecului. Atunci era nemângâiat el că nu o are, dar, în scurtă vreme mai apoi, ajungea - totuși - să găsească un exemplar, scris cu cerneală albastră și atunci cel ce ceruse poezia - o primea.
(Îmbătrânește, de a ajunge să aibă întipărite în față o pace și o seninătate, cumpărate scump.)
Nu fusese născut ca să fie fericit, dar - ce are a face! Învățase să înțeleagă că poți găsi în suferință și în renunțare un fel de binecuvântare de sus.