„Pescarii formau o populație numeroasă în satele de pe marginea bălților Dunării, unde pescuitul era ocupația de bază. În epoca feudală sînt cunoscuți pescari specializați în folosirea anumitor unelte - năvodari, țifănari, orieri, mrejeri, clocieri, zătornari etc. În acea vreme, peștele proaspăt și sărat constituia încă un important obiect de export din țările române.
În domeniul pescuitului s-au menținut multe unelte și procedee străvechi de prindere a peștelui. O mare parte au un areal de răspîndire extrem de întins. O diferențiere se poate însă constata, dacă examinăm raportul între uneltele, procedeele de pescuit, locul unde se pescuiește și specia de pește. Varietatea de forme tradiționale a practicării pescuitului în diferite regiuni ale țării noastre, inclusiv pînă la începutul veacului nostru, a fost înregistrată științific și amplu comentată de Grigore Antipa, în substanțiala sa lucrare consacrată pescuitului. El a făcut și o clasificare a procedeelor de pescuit și a uneltelor, care în bună măsură își păstrează valabilitatea și în prezent.
Una dintre cele mai arhaice metode de prins pește era prinsul cu mîna. Cu mîna de obicei se prindeau păstrăvi, mrene, raci. O altă metodă arhaică constă în răstocirea apei. Se practica și pescuitul cu ajutorul gardurilor de piatră făcute în apele de munte, precum și cu ostia.
Ca unelte se foloseau: a) undițe, cîrlige de diferite tipuri, ostii de fier; b) unelte împletite din lozii (coșuri, lese, vîrșe), din stuf (coțețe, garduri); c) unelte împletite din ață — plase, volocul, năvodul, mreaja, crîsnicul ș.a.“
Ion Vlăduțiu, Etnografia românească, 1973